FotbalSeria A

Paolo Maldini: „Sunt cel mai mare perdant din istorie!” Oare?

aprilie 28, 2020noiembrie 25th, 2021

“Am avut norocul de câștiga mult, așa că văd aceste finale pierdute ca pe o parte a jocului, sincer, accept eșecul. Dar, cu toate acestea, sunt cel mai mare perdant din istorie!” Așa-și începe discursul Paolo Maldini, unul dintre cei mai mari jucători de fotbal din toate timpurile.

Ajuns la aproape 52 de ani, fiu de uriaș, tată de posibil viitor fotbalist, Maldini suspină după un titlu mondial. ”Cu mine în echipă, am pierdut la penaltyuri. Fără mine în echipă, am câștigat la penaltyuri”, spune el, referindu-se la Pasadena, 1994, apoi la ultimul act din 2006, de la Berlin, ambele la un turneu final de Campionat Mondial.

Pentru că e vreme, am zis să ”scotocim” nițel prin raftul finalelor de tot felul disputate de Paolo, băiatul cu 126 de meciuri la echipa națională, pentru a vedea dacă este sau nu cel mai mare perdant din istorie, așa cum spune…Am pornit la drum în 1988, anul primului său titlu în Serie A și am ajuns prin 2007, cu Supercupa Europei ori ”Mondialul Cluburilor”

 

1988 – Cu Maradona și Careca golgeterii campionatului, Pauluș cucerește titlul în Serie A, când abia prinsese a se bărbieri în răspăr. Trupă imensă, cu Gullit și van Basten singurii stranieri într-o trupă de ”macaronari”. Arrigo Sacchi pe bancă. Notăm cu +

1989 – 24 mai, ”Van Basten și Gullit o răzbună pe Rapid!” Titular contra Stelei, finala de la Barcelona, 4-0. Prima Cupă a Campionilor Europeni, 97.000 de suflete în tribună. +, da?

 

Maldini (cu mâna ridicată), în fața președintelui Berlusconi, la Barcelona, imediat după victoria contra Stelei

 

1989 – Finala Supercupei Europei. Un adversar, FC Barcelona, două acte: 1-1 pe ”Camp Nou”, contra lui Zubi, Amor, Ronald Koeman, Bakero, 1-0, gol Evani, acasă, la Milano. +

1989 – 17 decembrie îl găsește pe tânărul Maldini la Tokyo, pentru finala Cupei Intercontinentale. Columbienii de la Atletico Nacional vin cu marele Higuita, cu regretatul Andres Escobar ori cu uriașul Alexis Garcia și rezistă în primele 90 de minute, dirijați de ”Paco” Maturana. Evani punctează în 119. Primul trofeu dintre contienente. +

1990 – Dăm o fugă până la Viena, pe ”Prater”. Iar finală. Vine Benfica, cu Aldair, Jonas Thern ori Valdo pe gazon, nea Eriksson pe spațiul tehnic. Nițeluș peste o oră de joc, Rijkaard rezolvă cazul. Tassotti, Baresi, Costacurta, Maldini – linia de fund. +

1990 – Iar finală de Supercupă pe ”Bătrânul continent”. 1-1 cu Sampdoria, în tur. 20 din 22 de jucători sunt italieni, doar Mihailicenko și Gullit strică steagurile. Apoi, 2-0 la Bologna, unde ”Diavolul” a ales să joace deoarece gazonul de acasă era paradit după meciurile de la ”World Cup”. +

1990 – Prinde doar primele 25 de minute într-o altă finală a Cupei Intercontinentale, cea cu Olimpia Asuncion, 3-0 sec. Milan devine prima echipă europeană din istorie care cucerește de trei ori acest trofeu. +

1992 – Cu Fabio Capello la cârmă, rubrica de înfrângeri a Milanului rămâne…zero, după 58 de meciuri într-un sezon. Marco van Basten lovește de 25 de ori. 5-0 cu Napoli, 4-0 cu Verona. Apărarea lui Maldini primește, în campionat, 21 de goluri în 34 de partide. Inutil să mai întrebăm ce punem aici, nu? +

1993 – La München, ”capul” lui Basile Boli face 1-0 pentru OM. Van Basten, accidentat, e schimbat. Urmează doi ani dificili și, finalmente, retragerea olandezului.

1993AC Milan face rost de al 13-lea titlu, cu Inter imediat după. Papin și van Basten au 13 goluri, la fel ca și Florin Răducioiu. +

1994 Maldini câștigă cu AC Milan cel de-al 14-lea titlu al clubului, cu Florin Răducioiu printre atacanți. Succesul vine într-un meci cu Reggiana, pe ”San Siro”, pe 1 mai 1994, dată la care Ayrton Senna își pierdea viața pe circuitul din San Marino. Milan are 36 de goluri marcate și doar 15 primite, într-o defensivă cu Baresi și Maldini imperiali. +

1994 – La Atena are loc nimicirea Barcelonei, 4-0 în finala UEFA Champions League. Maldini e la al patrulea trofeu european de acest gen în câțiva ani, cu van Basten și Lentini (cel mai scump jucător de până atunci) accidentați, pe bancă. +

1994 – Cu Arrigo Sacchi la timonă, naționala Italiei prinde finala Campionatului Mondial din Statele Unite. Brazilia, cu Dunga, Romario sau Bebeto vine în ultimul act. Povestea e știută. Maldini e titular la 38 de grade. Se ajunge la loviturile de departajare. Marcio Santos și Baresi irosesc gloanțele inițiale. Apoi, jucătorii ”cariocas” marchează tot, Massaro și R. Baggio n-o potrivesc. ”Aveam o echipă mare, am jucat niște meciuri fantastice, dar, din păcate, am pierdut la acele penaltyuri”, avea să rememoreze ”puiul” lui Cesare. Primul minus de la echipa națională. Dacă ”titlul” de vicecampion mondial poate fi considerat un eșec.

1995 – Finala Supercupei Europei e nițeluș decalată. La orizont, Seaman, Tony Adams sau Ian Wright, adică Arsenal. Pe ”Highbury” e 0-0, apoi, la Milano, în februarie, Capello îl preferă pe Panucci. Maldini nu evoluează deloc, e 2-0, deci, chiar și în lipsă, un nou trofeu. +

1995 Nea Nelu Crăciunescu, Viena, altă finală europeană. Contra lui Ajax. Blind, Rijkaard, de această dată adversar, Seedorf, Davids, Overmars. Apărarea milaneză cedează pe final, Kluivert 85. –

1996 – Ne întoarcem în Serie A. Liniile s-au schimbat. Milan, campioană pentru a 15-a oară, nu are nici măcar un golgeter în 14 atacanți din campionat! George Weah și Roberto Baggio sunt în față, Maldini continuă să facă pereche cu Baresi în apărare. +

1998 Italia termină pe primul loc Grupa B de la Campionatul Moindial din Franța. Se trece și de Norvegia, apoi vine la rând partida cu țara gazdă. E un duel al titanilor, fără riscul de a ști că utilizăm o limbă de lemn. Un Maldini e pe teten, altul, pe banca tehnică. Nicolae Grigorescu este la una dintre linii. Se termină egal, se ajunge la loviturile de departajare. Din nou italienii au ghinion de la punctul cu var și sunt eliminați de Thuram, Lizarazu, Blanc, Zidane sau Djorkaeff. –

1999 După câțiva ani de secetă, un nou titlu în ”Cizmă”. Al 16-lea ”Scudetto”, cu Zaccheroni antrenor. Duelul cu Lazio e infernal. Paolo Maldini este căpitanul echipei. +

2002 Campionatul Mondial din Japonia și Coreea de Sud. Maldini e șeful echipei naționale, într-unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria fotbalului, cu Byron Moreno la centru. Ahn Jung – hwan marchează ”golul de aur” de lângă el și gazdele trimit acasă trupa europeană.

 

 

2003 – Pe 20 și 31 mai, Milan cucerește Cupa Italiei, pentru a 5-a oară. E întâia dată după 1976 – 1977. 4-1 la Roma și 2-2 la Milano, cu Rivaldo ori Inzaghi printre marcatori. +

2003 – Între cele două manșe de Coppa Italia, o fugă până la Manchester, pe ”Teatrul Viselor”. Finala Champione League contra celor de la Juventus. Paolo Maldini este desemnat ”Omul meciului” care se încheie cu succesul milanezilor, 3-2 după loviturile de departajare. +

2003 Vine la rând Supercupa Europei. Trupa de băieți a lui Jose Mourinho, FC Porto. Un singur meci, cel de la Monaco. 1-0 rapid, Șevcenko, și așa rămâne. ”Căpitanul” Maldini saltă deasupra capului un nou trofeu! +

2004 – Cu 24 de goluri la activ, Șevcenko aduce un nou titlu, cel de-al 17-lea, ”Diavolului”. Va fi ultimul ”Scudetto” pentru Maldini. Avansul față de Roma, a doua clasată, e mare, 11 puncte. +

2005 De departe cea mai interesantă poveste, scrisă și rescrisă de mii de ori. Istanbul, finala Ligii Campionilor. Maldini deschide rapid scorul, în primul minut de joc. Apoi Crespo lovește de două ori în cinci minute. Treaba-i gătată la pauză! Așa se crede! Dar Gerrard vrea altfel! Intră în vestiar, țipă, trezește la viață niște ”cormorani” adormiți. E 3-3 la finalul timpului regulamentar. Penaltyuri. Când Mejuto Gonzalez respiră-n fluier, Liverpool este campioana Europei. ”Fotbalul nu l-a vrut pe chipeșul Paolo. Fotbalul l-a vrut pe muncitorul Steven”, titrează ziarele englezești. O deziluzie imensă pentru italieni.

2006Paolo îi spusese selecționerului Trapattoni că nu mai vrea la echipa națională. Marcello Lippi se face că n-a auzit, îl sună pentru Campionatul Mondial din 2006. ”Nu puteam spune da, a trebuit să refuz. Îmi dădusem cuvântul”…Echipa ajunge în marea finală fără el. ”Când Italia a câștigat, la Berlin, contra Franței, mi-a zis că asta este, că am ghinion”, avea să declare el.

2007 – Cea mai dulce revanșă din lume! Milan – Liverpool, la Atena, finala finalelor. Italienii se impun cu 2-1 (Inzaghi de două ori), iar Maldini sărută pentru a cincea oară în viață ”urecheata”. ”Ce s-a petrecut acum doi ani încă îmi stăruie în minte, dar azi e rândul nostru să ne bucurăm”, spunea Gennaro Gattuso. +

 

Cei doi ”căpitani”, Maldini și Gerard și marea revanșă contra lui Liverpool

 

2007 Sevilla are o trupă de vis (Palop, Dani Alves, Jesus Navas, Renato, Maresca) când se prezintă la Supercupa Europei. Dar AC Milan e o nucă prea tare. Jankulovski, fotbalistul ceh al anului, marchează, Maldini nu e pe teren, dar băieții îi aduc trofeul cu numărul 5 drept ofrandă. +

2007 Pe 16 decembrie, la Yokohama, în Japonia, Paolo rezolvă ultimul său trofeu, în finala Campionatului Mondial al Cluburilor. De cealaltă parte, la Boca, omologul ”căpitanului” Maldini e Martin ”El Loco” Palermo, secondat de ”scutierul” Ever Banega. Se termină 4-2 pentru europeni, cu Kaka jucătorul meciului. +

 

Contra Braziliei, în 1994, lupta pentru titlul mondial. Finalmente, Maldini termina pe locul secund

 

Acestea sunt plusurile și minusurile unui jucător cu 902 prezențe la AC Milan și 647 în Serie A. Dacă le cercetezi cu atenție, vei vedea că Pauluș se alintă: cum să fie cel mai mare perdant din istorie? Nici vorbă! O carieră imensă, 25 de ani de muncă incredibilă. Al treilea în clasamentul ”Balonului de Aur” în 1994 și 2003. Finale pierdute? Da, au fost câteva. Unele, dureroase. Dar ceea ce rămâne e parfumul său de glorie eternă a fotbalului universal. Un câștigător!