Alte SporturiAltele

”Muntele nostru poate să aștepte! Prietenul vostru, nu!”

decembrie 30, 2021

În 1976, o expediție iberică plecă în cucerirea unui vârf de la granița afgano-pakistaneză. La coborâre se petrece tragedia. Cei nouă sunt în pericol, unul dintre alpiniști decedează. Atunci apar polonezii. Salvatorii. O poveste transpusă într-un documentar de excepție despre ce înseamnă o inimă imensă pe munte

 

În acea dimineață de 15 iunie 1976, Piața Primăriei din Pamplona, Țara Bascilor, Spania, fremăta. Dictatura lui Franco pierise cu un an în urmă, chiar dacă Tranziția era greoaie se vorbea despre libertate, democrație, cunoaștere. 11 ”nebuni” terminaseră de încărcat două 4×4. Undeva la 1.700 de kilograme de mâncare și material de escaladă.

10 alpiniști și o domniță urmau să plece, cu mașinile, până la Kabul, Afganistan, urmînd a ataca vârful Shakawr, 7.116 metri. Nu se născuse GPS-ul, nu se făceau transmisiuni în direct cu burtiere de genul ”breaking news”, nu se puneau poze pe rețelele de socializare. Trini, singura fată din expediție, purta la gât o eșarfă roșie, de San Fermin, dăruită chiar de primarul orașului.

Ceilalți purtau flanele și hăinuțe de lână. Așa se înfruntau, pe atunci, ”șaptemiarii”.

Acceptul s-a primit relativ repede, deși nimeni nu prea știa, concret, cine domnește în Afganistan. Kunduz, Talukan, Faizabat, Kabul.

 

Expediția spaniolă înainte de începerea escaladei. Sursa foto: Mendiak Film

 

17 zile au pregătit asaltul final. Au așezat cinci tabere-bază și au dat semnal. Prima echipă de patru persoane a ajuns sus pe 25 iulie 1976. Cea de-a doua, din cinci suflete, a atins vârful pe 28. 7.116 metri, Shakawr, masivul Hindukush, granița cu Pakistanul. Locul mai fusese umblat încă din 1964, dar bucuria era că oamenii făceau parte din prima expediție bască victorioasă pe un ”șaptemiar”. 

Planul n-a mai fost respectat!

Au dat să coboare, conform planului. Dar Leandro Arbeloa și Gerardo Plaza au decis să nu-l mai respecte. Pe munte, lucrul acesta nu poate aduce ceva bun… Au vrut să ”dribleze” o tabără deja aranjată pentru coborâre… Pe la 6.000 de metri, coarda s-a rupt. Leandro a decedat pe loc. Gerardo și-a fracturat și tibia, și peroneul. Nu se mai putea mișca, a petrecut noaptea acolo.

Din fericite, strigătele sale au fost auzite de ceilalți alpiniști. L-au îngropat, sus, pe Leandro, dar era clar că nu-l puteau căra pe Gerardo: erau obosiți, unii dintre ei aiurau olecuță, vântul sufla cu putere.

Atunci s-a petrecut momentul. Greu de crezut, pentru că nu vorbim de o potecă de munte pe care urcă și coboară niște orășeni dornici de o găletușă de aer curat, ci de un versant, de vreme rea, de ger, de 6.000 de metri! O echipă de alpiniști din Polonia se găsea acolo. Cu un an înainte, leșii deschiseseră drumul pe care ibericii reușiseră acum, așa că erau ca la ei în sufragerie.

Doi dintre ei chiar cunoșteau la perfecțiune ruta. S-au înțeles rapid: două vorbe în engleză, mult dat din mâini. ”Muntele nostru poate să aștepte! Prietenul vostru, nu!”, s-a auzit. Plaza nu și-a pierdut piciorul grație medicilor din trupa spaniolă, Trinidad ”Trini” Cornellana și Javier Garaioa, dar și pentru că printre polonezi se găsea un specialist ortoped.

Au ajuns, jos, cu bine, fiecare și-a văzut de treaba sa. Dar povestea nu s-a terminat aici! Din contră! Au început să-și scrie. Javier Garreta a corespondat până în 1981 cu Bogdan Strezelski, singurul polonez care știa engleză. Garreta l-a anunțat de moartea lui Javier Pastor și a lui Julian Lasterra, pe Mont Blanc… Asta s-a putut până în 1981, pentru că prinr-un decret, polonezii care nu făceau parte din Guvern nu mai aveau voie nici să trimită, nici să primească depeșe de afară.

Primii alpiniști basci care au ajuns acolo, sus (Sursa foto: Mendiak Film)

Și, din nou, anii au trecut. Gerardo Plaza, ”imperialistul” ajutat de către ”comuniști”, a revenit pe munte. A atacat Anzii Peruani, apoi a trecut la ”opt miari”, pe Dhaulagiri. La 27 de ani a decis să-și ia viața.
Însă cortina nu cade nici acum!

Luis Arrieta e, în viața de zi cu zi, inginer agronom. Iubește alpinismul și, în egală măsură, tehnicile audiovizuale. ”Într-o zi am găsit o casetă video pe care scria «Shakawr 1976». Recunosc, am fost atras. Mi-a luat ceva timp pentru a descoperi un video VHS, dar, când am văzut despre ce e vorba, aproape să leșin. Expediția aceasta nu numai că fusese uitată în totalitate, dar cine mai vorbea, de mai bine de 40 de ani, de gesturile polonezilor? Nimeni!”.

A luat legătura cu Institutul Polonez de Cultură din Madrid, s-a vorbit cu marele alpinist Wojciech Kurtyka, ”Piolet de Aur”, așa a aflat că patru dintre sportivii de atunci nu mai sunt. Ceilalți, da! Așa a apărut ”Mendiak 1976” (n.a. – ”Munte”, în euskera, limba Țării  Bascilor), un documentar incredibil, în care regizorii i-au reunit pe toți cei de acum 45 de ani.

”Ne-au năpădit amintirile, dar, pentru că sunt frumoase, nu ne rușinăm de ele. Din contră”, au spus polonezii. O poveste despre cum ”OM” capătă alte conotații acolo sus, printre ghețuri…